Anul pastorației bolnavilor. O carte bună în fiecare săptămână (6)
Condiţia umanităţii este aceea de a nu fi în starea sa firească, ci într-una rănită. Rănită, fiinţa umană se află aici, la marginea drumului, între viață şi moarte. Dumnezeu coboară în această lume, vine la marginea acestui drum, întâlnește umanitatea — propria Sa umanitate accidentată. El o îngrijește, îi dă leacuri și o încredinţează Bisericii până la întoarcerea Sa. În Biserică, ființa umană va învăța să-L recunoască pe Bunul Samarinean atunci când va veni la sfârşitul veacurilor. Evanghelia Bunului Samarinean ne indică punctul de plecare al adevăratei vieți.
Descriind nosografia, semiologia şi patogeneza patimilor mai importante, cartea prezintă şi remediile necesare unui creştin pravoslavnic, deoarece: „Şi acum Hristos lucrează ca doctor al oamenilor”. Cuviosul loan Carpatiul spune: „Marele Doctor este aproape de cei ce se ostenesc”. „El poartă neputinţele noastre şi cu rana Sa ne-a tămăduit” (Isaia 53, 5) şi ne tămăduieşte. De faţă este și acum, punându-și leacurile Sale mântuitoare”. Iar în ceea ce-l priveşte, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că Dumnezeiescul Doctor dă fiecăruia leacul potrivit: „După cum doctorii care îngrijesc trupul nu dau tuturor bolnavilor acelaşi leac, nici Dumnezeu, Care vindecă bolile sufletului, nu dă un singur leac pentru toți. Ci săvârșește vindecările dând fiecărui suflet ceea ce-i trebuie. Pentru care noi, care am fost astfel îngrijiţi, să-l dăm slavă și mulțumită” (pp. 253-254).
În parcurgerea terapeuticii spirituale după Învățătura Sfinților Părinţi, autorul subliniază importanța deosebită a părintelui duhovnicesc ca terapeut spiritual, arătând că: „La noi, oamenii — spune Sfântul Grigorie de Nazianz -raţiunea și iubirea de sine, ca şi neputința şi refuzul de a ne supune cu uşurinţă sunt cele mai mari piedici în calea virtuţii. Ne ridicăm împotriva celor care ne vin în ajutor și toată râvna pe care ar trebui s-o îndreptăm spre arătarea bolii înaintea celor care ne îngrijesc, noi o folosim ca să scăpăm de tratament. Ne folosim toată bărbăția ca să ne facem rău nouă înșine, și mintea, ca să ne împotrivim însănătoșirii noastre”; sau ne tăinuim greşelile, sau ni le îndreptățim, „încăpăţânându-ne (...) în a nu ne lăsa îngrijiţi cu leacurile înțelepciunii, care tămăduiesc neputinta sufletului. Sau (...) suntem în chip fățiș lipsiţi de rușine față de păcatele noastre și cu totul obraznici faţă de cei care au sarcina de a ne îngriji”.
Socotind că se poate lipsi de un părinte duhovnicesc, omul se amăgește singur. Căci cel care voiește cu adevărat să se facă sănătos și să străbată până la capăt calea nevoinţei are neapărat nevoie de un duhovnic. Astfel, Sfântul loan Scărarul scrie: „S-au înșelat cei ce s-au încrezut în ei înșiși şi au descoperit că n-au nevoie de nici un povăţuitor”. lar Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol spun și ei la fel: „Cei care nu ascultă și nu umblă potrivit sfatului seamănă foarte mult cu osteneală şi cu sudoare, lucrând ca în vis”. De aceea, Sfântul Nichifor din Singurătate învaţă așa: „De nu afli povăţuitor, trebuie căutat cu osteneală“ (p. 396).
În concluzie, tot conţinutul cărţii de faţă trimite deci la realizarea stării de nepătimire = starea de sănătate a firii. Însemnătatea ei pentru viaţa duhovnicească este nepreţuită. Cel ce a dobândit-o s-a apropiat de Dumnezeu şi s-a unit cu El: „Sănătatea sufletului este nepătimirea și cunoştinţa”. Slobozirea de patimi e „o înviere a sufletului care o precede pe aceea a trupului”. Se învrednicește de nepătimire cel ce și-a curăţit trupul de orice întinare, și-a înălțat mintea deasupra tuturor celor create, aceasta, mintea, stăpânindu-i simţurile întru totul. Un astfel de om „adăpostește pururea în sine pe Dumnezeu care-l ocârmuiește în toate cuvintele, faptele și gândurile și Care, prin lumina interioară ce-i luminează sufletul, îl face să audă oarecum glasul voii Sale dumnezeiești”.
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, București, 2006