„Biserica este icoană a lui Dumnezeu”
Răsădiți fiind în casa Domnului, în curțile Dumnezeului nostru, drepții vor înflori. Ps 91, 13
Sfânta biserică a lui Dumnezeu se va arăta lucrând/activând faţă de noi aceleași lucruri cu Dumnezeu, ca o icoană prin arhetipul ei. Pentru că, deși cei renăscuți și recreați de ea prin Duhul: bărbați, femei și copii, sunt mulți și aproape infiniți la număr, divizați și diferind foarte mult între ei prin gen şi înfăţişare, prin neamuri, limbi, vieţi, vârste, socotinţe, meserii, moduri de comportare și obiceiuri, aptitudini şi ştiinţe, demnități și destine, caractere și deprinderi, totuşi ea le dă și dăruie tuturor în mod egal o singură formă dumnezeiască şi un singur nume: faptul de a fi și de a se numi [a-și avea existența și a-și primi numele] plecând de la Hristos, precum și o singură relaţie, pe cea simplă, fără părți şi indivizibilă potrivit credinței; [relaţie] care nu mai îngăduie să fie cunoscute, chiar dacă există, multele şi cu neputinţă de povestit diferențe care sunt în jurul fiecăruia, aceasta din pricina raportării şi convergenței universale a tuturor spre ea, potrivit căreia nimeni nu mai e absolut cu nimic separat prin sine însuși de ce este comun, întrucât toți sunt concrescuți și uniţi unii cu alţii prin harul și puterea unică, simplă și indivizibilă a credinței — „căci toţi, zice [Scriptura], aveau o singură inimă şi un singur suflet” [FA 4, 32] —, aşa cum din diferite membre există și se vede un singur corp, iar acest lucru e vrednic de Hristos, Care este cu adevărat Capul nostru: [Ef 4, 15], „în Care, zice dumnezeiescul Apostol [Pavel], nu mai e nici masculin, nici feminin, nici iudeu, nici elin, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici om liber, ci toate sunt și în toate” [Ga 3, 28] EI închizându-le de jur-împrejur în Sine Însuși pe toate prin puterea unică, simplă și infinit înțeleaptă a bunătății ca un centru al unor linii drepte ieșite din El și care printr-o cauză şi putere unică, simplă și unitară nu lasă originile celor ce sunt să se îndepărteze odată cu capetele lor, circumscriindu-le în cerc extensiunile și strângând la Sine Însuşi determinările celor ce sunt și au fost făcute de EI, pentru ca făpturile şi creaturile Unului Dumnezeu să nu mai fie cu totul străine şi vrăjmaşe unele altora, pentru că nu au în jurul a ce şi unde anume să-și arate prietenia, pacea și identitatea unora față de ele, și să fie primejdie ca, separată de Dumnezeu, însăși existenţa lor să cadă în neexistență.
Prin urmare, sfânta biserică este, după cum s-a spus, o imagine/icoană a lui Dumnezeu ca una care, deși cei unificați potrivit ei prin credință sunt diferiți în însuşiri şi vin din locuri şi moduri diferite, lucrează /activează față de credincioşi aceeași unire cu Dumnezeu, pe care este natural să o lucreze/activeze fără contopire Dumnezeu Însuși faţă de ființele celor ce sunt, atenuând și identificând, precum s-a arătat, diferenţa din jurul lor prin raportarea și unirea cu Sine Însuşi în calitate de cauză, început şi sfârșit al lor. (Sf. Maxim Mărturisitorul)