Și aceasta este taina Paştelui, precum s-a scris în Lege, după cum s-a citit puţin mai înainte. Voi explica însă cuvintele Scripturii: cum a poruncit Dumnezeu lui Moise în Egipt când a vrut să lege sub bici pe Faraon, iar pe Israel să-l dezlege de bici prin mâna lui Moise. Căci iată, spune, să iei un miel fără pată şi fără prihană, şi să-l junghii seara împreună cu fiii lui Israel; noaptea să-l mâncaţi în grabă, şi să nu zdrobiți oasele lui. Aşa să faci, spune: într-o singură noapte să-l mâncaţi pe familii şi seminţii, având mijloacele voastre încinse şi toiegele în mâinile voastre. Căci acesta este Paştele Domnului, pomenire veşnică pentru fiii lui Israel.
Iar luând sângele oii, ungeţi uşorii din afară ai caselor voastre punând pe pragul de la intrare semnul sângelui spre depărtarea îngerului. Căci iată voi lovi Egiptul şi într-o singură noapte va fi lipsit de copii de la dobitoc şi până la om” (Ieș 12)
Atunci Moise, junghiind oaia şi săvârşind în noapte taina împreună cu fiii lui Israel, a pecetluit porțile caselor spre paza poporului şi depărtarea îngerului.
Dar când s-a junghiat oaia şi s-a mâncat Paştele şi s-a săvârşit taina, iar poporul se veselea şi Israel se pecetluia, atunci a ieşit îngerul să lovească Egiptul: şi pe cea neinițiată în taină şi nepărtaşă la Paşte, nepecetluită cu sânge, nepăzilă de duhul, vrăjmaşa, necredincioasa, într-o singură noapte lovind-o, a lipsit-o de copii. Fiindcă îngerul, ocolind pe Israel şi văzându-l pecetluit cu sângele, a venit la Egipt şi a îmblânzit prin jeluire pe Faraon cel tare la cerbice, îmbrăcându-l nu cu haină întunecată, nici cu mantie sfâșiată, ci cu tot Egiptul care își sfâşia hainele jelindu-și întâii-născuți ai lui.
Pentru că tot Egiptul cufundat în dureri și bătăi, în lacrimi şi lovituri, a venit la Faraon îndoliat cu totul nu numai la chip, ci și la suflet, sfâşiindu-şi nu numai veşmintele cele din afară, ci şi sânii săi desfătați.
Căci se putea vedea o privelişte nouă: aici cei ce se loveau în piept, acolo cei ce strigau de durere, iar în mijloc Faraon îndoliat şezând pe sac şi cenușă, înveşmântat în întuneric ca şi cu o haină de doliu, încins cu tot Egiptul ca şi cu o cămaşă de jale.
Fiindcă Egiptul era în jurul lui Faraon ca o haină de jale. Aceasta era cămașa țesută pentru trupul tiranului, acesta era veșmântul în care îngerul dreptăţii îl îmbrăcase pe asprul Faraon: doliu amar, întuneric pipăit şi lipsirea de prunci. Şi a venit peste întâii-născuți ai lui; căci grabnică şi nesățioasă era moartea întâi-născuţilor.
Şi se putea vedea trofeu nou peste cei morți, căzuţi într-o singură clipă. Şi întoarcerea celor ce zăceau pe pământ s-a făcut hrană a morții.
Iar de vreţi să ascultați, minunaţi-vă de o nenorocire nouă. Fiindcă acestea îi înconjurau pe egipteni: noapte lungă şi întuneric pipăit, moartea pipăind, îngerul nimicind şi iadul înghițind pe cei întâi-născuţi ai lor.
Iar acum ascultați un lucru încă şi mai nou şi mai înfricoşător: în întunericul pipăit se ascundea moartea nepipăită, nefericiții egipteni pipăiau întunericul, iar moartea cercetând pipăia întâi-născuţii egiptenilor la porunca îngerului.
Dacă cineva pipăia întunericul, era dus de moarte. Dacă un întâi-născut îmbrăţişa cu mâna un trup întunecat, striga cu suflet înfricoşat un țipăt înfricoşător şi vrednic de milă: „Cine îmi ţine dreapta mea? De cine tremură sufletul meu? Ce întuneric învăluie tot trupul meu? Dacă e tata, să mă ajute, dacă e mama, să sufere împreună cu mine, dacă e frate, să grăiască, dacă e prieten, să fie blând, dacă e vrăjmaş, să se dea înapoi, că întâi-născut sunt eu.”
Dar înainte ca întâiul-născut să tacă, marea tăcere punea mâna pe el grăind: „Eşti întâi-născut al meu; iar eu, tăcerea morții, am fost menită ție.”
Alt întâi-născut, înțelegând prinderea întâi-născuţilor, se tăgăduia pe sine însuşi, ca să nu moară cu amar: „Nu sunt întâi-născut, m-am născut al trei- lea.” Dar ea, neputând fi minţită, punea mâna pe întâiul-născut, iar acesta cădea tăcând cu capul în jos. Într-o singură clipă a pierit rodul întâi-născut al egiptenilor. Întâiul-însămânţat, întâiul-născut, doritul, se zdrobea de pământ, Şi nu numai cel al oamenilor, ci şi al vieţuitoarelor necuvântătoare. ” În câmpiile pământului se auzea mugetul dobitoacelor jelindu-şi hrănitorii; căci juninca cu vițel şi iapa cu mânz şi celelalte dobitoace, care născuseră şi-şi alăptau puii, jeleau cu amar şi trezind milă pentru odraslele lor întâi-născute.
Jalea şi loviturile în piept erau pentru pierderea oamenilor, pentru pierderea întâi-născuţilor morţi. Fiindcă tot Egiptul era plin de duhoarea trupurilor neîngropate.
Se putea vedea privelişte înfricoşătoare: mamele egiptenilor cu părul despletit, părinţii cu minţile rătăcite, urlând grozav în limba egipteană: „Nenorociţii de noi, într-o singură clipită am fost lipsiţi de rodul întâi-născut.” Şi se băteau în piept, lovind cu mâinile chimvalele şi cântând hora morţilor.
O astfel de nenorocire învăluise Egiptul, lipsindu-l într-o clipită de copiii lui. Dar Israel era străjuit de junghierea oii şi luminat de sângele vărsat, iar moartea oii s-a aflat zid poporului.( Meliton de Sardes, trad. Ioan I. Ică Jr)
Comments
No posts