„Cum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul Cel Viu” (Ps. 41, 1-2).
Nu este strigătul unui om sărac, simplu, căruia îi lipsesc mijloacele de a-şi înviora sufletul cu înțelepciune şi cu ştiinţă culese din lume, cu filozofie şi cu artă, cu cunoaşterea gingaşelor fire din care-i țesută natura şi viața. Nu, ci este strigătul mâhnit, ieşit din adâncul inimii, al unui rege plin de toate bogăţiile pământului, un rege cu mintea genială şi cu inima nobilă, un rege puternic cu voinţa tare. Îndestulat cu toate cele după care tânjeşte înrobitul suflet omenesc, regele David a simţit deodată că setea duhului său nu s-a stins cu acestea, ci dimpotrivă a crescut într-atât încât nici toată lumea nu i-o poate alina. În lumea aceasta se simţea ca „în pământ pustiu şi fără de apă” (Ps. 62, 3) şi a strigat către Dumnezeu ca fiind singurul Izvor de apă nepieritoare de care însetează orice suflet treaz.
“Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel Viu!”
Nu trebuie să mai dovedim că hrana trupească nu satură sufletul şi băutura trupească nu-i stinge setea. Nici chiar duhul de viață care străluceşte din toate zidirile, însuflețindu-le şi armonizându-le, nici acesta nu este în stare să hrănească şi să învioreze sufletul. Trupul primeşte nemijlocit hrana care este de o fire cu el. Din pământ este trupul, din pământ şi hrana pentru trup. De aceea se şi simte trupul acasă, printre ale sale, în lume. Sufletul însă pătimeşte, e răstignit şi suferă, se scârbeşte şi se împotriveşte hranei ce-i vine în chip mijlocit, hranei ce nu este de o fire cu el. De aceea se şi simte sufletul în lumea aceasta în țară străină, printre străini. Că este sufletul nemuritor şi că după firea sa aparține unei lumi nemuritoare o arată şi faptul că în această lume pământească se simte ca un călător mâhnit în ţară străină şi nimic pe lume nu-i poate stinge foamea şi setea. Şi de-ar sorbi tot universul ca pe-un pahar cu apă, setea nu numai că nu s-ar împuțina, ci dimpotrivă, încă ar mai creşte. Pentru că atunci nu i-ar mai rămâne nici măcar speranţa iluzorie că, după colina din zare, ar licări dintr-odată o apă.
Sufletul este viu, este viu şi însetat de Viaţă și cu nimic nu i se stinge setea decât cu viață, cu Viața adevărată. Dar o astfel de viață nu se află decât la Dumnezeul Cel Viu: „Însetat-a sufletul meu g Dumnezeu, de Dumnezeul Cel Viu!" ( Ps. 41,2).
(Sf Nicolae Velimirovici)
Discussion about this post
No posts
Sufletul zice bogdaproste cand aude asa ceva , si roaga trupul , mintea si gura sa spuna si altora si sa ia aminte , să stea cu perplexitate si apoi cu bucurie si sa ia aminte in cadrul meditatiei duhovnicesti către Dumnezeire , catre Sine , catre sine si să iși lucreze cu atentie si cu sârg viata data in dar cu imbelșugare intr-un fel sau altul , stând in puterea noastră de Sus să cerem corectii la nevoie ... si sa nu zacem in ispite : " cereti si vi se va da !!! Orice veti cere de la Tatăl in numele Meu veti primi " ...
Domnul sa fie cu noi cu toti !
Și mai ales ... și noi cu EL ... !!!!