Omul, candelă

În sufletele care au cu îmbelşugare

mila dumnezeiască.

Şi care înainte de aceasta şi împreună cu aceasta

au dobândit credinţa

şi faptele care întăresc credinţa.

În aceste suflete ca într-o candelă plină

cu untdelemn şi cu bumbac

aruncă Stăpânul focul,

pe care lumea nu l-a văzut,

nici nu poate să-l vadă,

iar lume numesc pe cei din lume

şi pe cei ce gândesc cele ale lumii.

Şi-ţi spun că precum aprinde focul candela

sensibilă când o atinge,

aşa cugetă că spun aici duhovniceşte

că aprinde şi focul dumnezeiesc

sufletele, când le atinge?

Căci cum le-ar aprinde înainte de a le atinge?

Iar înainte de a se arunca, cum le-ar atinge?

Desigur, deloc şi nicidecum.

Iar când candela se aprinde,

îi luminează limpede pe toţi?

Însă dacă se sfârşeşte în ea untdelemnul,

nu se va stinge candela?

Dar privesc şi alt fapt mai mare,

care mă înspăimântă mai mult ca toate.

Când candela mea luminează mult,

din belşugul untului de lemn

şi din bogăţia de bumbac a feştilei,

venind un şoarece sau altceva,

fie că a stricat candela,

fie că s-a împuţinat acestea.

Şi sorbind el untdelemnul

sau înlăturându-se bumbacul

s-a stins candela.

Dar, ceea ce-i şi mai de mirat,

e că de cade tot bumbacul

care se numeşte feştilă

şi untul de lemn a dispărut,

se stinge îndată focul

şi candela mi se face întunecată,

ne mai luminând deloc.

Înţelege prin candelă sufletul meu,

iar prin untdelemn virtuţile

şi prin feştilă mintea mea.

Gândeşte deci că lumina dumnezeiască

ce străluceşte şi luminează în ea,

luminează sufletul

şi casa întregului meu trup

şi toate gândurile şi cugetările din casă.

Astfel, luminând acest foc,

de vine vreo pizmă,

sau vreo patimă răzbunătoare,

sau vreo iubire de slavă deşartă

sau vreo altă poftă

de plăcere sau de vreo altă patim

ă şi strică candela

sau hotărârea sufletului meu,

sau varsă untdelemnul

care susţine virtuţile

sau strică feştila care e, cum am spus,

mintea ce are în ea

lumina mult luminătoare,

mintea e slăbită de cugetări viclene

sau aruncată întreagă în untul de lemn,

adică în a socoti faptele virtuţilor ca ale ei.

Şi prin aceasta căzând în părere de sine,

îşi va pierde vederea.

Iar când candela mea

se va stinge din pricina aceasta sau din alta,

spune-mi, unde va fi focul dumnezeiesc

sau ce va deveni el?

Va mai rămâne el în candela mea,

sau se va despărţi de ea?

O, neştiinţă! O, nebunie!

Cum se mai poate aprinde candela fără foc,

sau mai poate rămâne focul

în candelă fără o materie?

Focul doreşte şi voieşte totdeauna

să lucreze într-o materie.

Dar ne aparţine nouă

să ne împodobim mai înainte cu aceasta prin fapte,

înfrumuseţându-ne cu toată râvna

cu virtuţi de tot felul ca nişte candele cu untdelemn

şi să ne întindem dreaptă feştila minţii

ca să fie aprinsă de foc

şi să se aprindă cu încetul

şi el să rămână împreună

cu cei ce l-au dobândit.

Căci altfel – să nu se amăgească nimeni –

nu se vede, nu se primeşte,

nu se menţine focul deloc.

Căci este, precum am spus,

în afara tuturor creaturilor,

dar se lasă cuprins într-un mod de necuprins

într-o unire negrăită

şi la fel necircumscrisă

în mod necircumscris.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul 30