Parafrază antropologică a profesorului Panayotis Nellas
Luni, în săptămâna a treia după Rusalii, la Sfânta Liturghie se citește pericopa apostolică de la Romani 7, 1-13:
1 Oare nu știți, fraților – căci celor ce cunosc Legea vorbesc – că Legea are putere asupra omului, atâta timp cât el trăiește?
2 Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăiește; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului.
3 Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă față de lege, ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat.
4 Așa că, frații mei, și voi ați murit Legii, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morți, ca să aducem roade lui Dumnezeu.
5 Căci pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade morții;
6 Dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ținuți robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche.
7 Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum. Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aș fi știut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu poftești!
8 Dar păcatul, luând pricină prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte. Căci fără lege, păcatul era mort.
9 Iar eu cândva trăiam fără lege, dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viață;
10 Iar eu am murit! Și porunca, dată spre viață, mi s-a aflat a fi spre moarte.
11 Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înșelat și m-a ucis prin ea.
12 Deci, Legea e sfântă și porunca e sfântă și dreaptă și bună.
13 Atunci, ce era bun s-a făcut pentru mine pricina morții? Nicidecum! Ci păcatul, ca să se arate păcat, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos.
Profesorul Panayotis Nellas tâlcuiește, în lucrarea Omul, animal îndumnezeit, câteva aspecte ale Legii lui divine prin prisma vieții omului depărtat de Dumnezeu.
Influențaţi de doctrina occidentală despre păcatul originar, situăm de obicei păcatul în cadre juridice. Îl considerăm ca o neascultare faţa de poruncile lui Dumnezeu, iar urmările lui drept pedepse ale lui Dumnezeu. Însă pentru tradiţia biblică şi patristică ortodoxă, cadrele păcatului strămoşesc şi ale fiecărui păcat sunt în principal naturale. Când omul îşi închide ochii dinaintea luminii, se găseşte în întuneric. Când îşi pierde centrul, se dezorganizează. Când se îndepărtează de viaţă, moare. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt ameninţări ale unei pedepse ce emană de la o autoritate aflată in afara omului. Ele circumscriu integritatea existenței umane. Boala, durerea, moartea, care urmează călcării legilor sănătăţii nu sunt pedepse care vin de la nişte legi, ci reprezintă consecinţele naturale ale călcării (poruncii).
Departe de Dumnezeu şi fără viaţa Lui, sufletul caută să se întrețină (hrănească) storcând (exploatând) trupul. Astfel se nasc patimile sufleteşti: mai corect, facultăţile nepătimitoare ale sufletului - care reprezintă în om deschiderile acestuia spre Dumnezeul necreat, receptacolele în care facultăţile psihice primesc harul lui Dumnezeu care hrăneşte şi face viu omul întreg - se transformă, prin subordonarea lor trupului, în patimi pătimașe, astfel încât viaţa sufletului păcătos devine iubirea de plăcere. Pulsiunile iubitoare de plăcere mistuie şi epuizează funcţiile sufletului.
Trupul, la rândul lui, negăsind viaţă în suflet, se întoarce spre cele din afară şi devine captiv, cum era şi firesc, în materie; se închide în circularitatea stricăciunii. Astfel apar patimile trupeşti iubitoare de plăcere prin care omul se luptă să scoată viață şi bucurie din materie. Tocmai pentru că patimile trupești caută cu vehemenţă materia ca să se poată satisface, omul care trăieşte în patimi ajunge să considere materia ca izvor al vieţii și să înlocuiască pe Dumnezeu cu ea. Idolatria e consecinţa inevitabilă a iubirii de plăcere.
În acest mod ordinea naturii e răsturnată. În timp ce în starea conformă naturii materia își găseşte compoziția şi funcţionalitatea cea mai înaltă în organismul uman, în ale cărui dimensiuni psihice se deschide spre Dumnezeul necreat, în starea contrară naturii, prin respingerea şi ruperea de Dumnezeu, sufletul se supune trupului şi acesta materiei. Această răsturnare conduce pe om la o “viață iubitoare de materie şi de câştig” ce constituie un “lanț greu” pentru om, fiindcă reprezintă o aservire și o încarcerare a lui în datele sufocante ale creaţiei materiale.