Rugăciunea. Cuvânt greu

 

Pentru că Dumnezeirea este Binele absolut și milă, cu adevărat, şi abis de bunătate, ba mai degrabă este cuprinzător și al abisului acestuia, întrucât e mai presus „decât tot numele ce se numește”: şi decât orice lucru gândit, numai prin unirea cu El ar putea avea cineva parte de milă. Însă cu El se unește cineva întâi prin comuniunea, pe cât e cu putință, a virtuților asemănătoare; și [apoi] prin comuniunea realizată în vremea rugăciunii de cerere și de laudă către Dumnezeu. Pe de o parte, comuniunea prin virtuți [doar] îl pregătește prin asemănare, în mod firesc, pe cel silitor să corespundă treptat scopului, [care este] primirea Dumnezeirii, însă nu-l și unește. Pe de altă parte, puterea rugăciunii ierurghisește și duce la desăvârșire însăși lucrare de înălțare plină de tensiune și de unire [treptată] a omului cu Dumnezeirea, fiind o legătură a fiinţelor raționale cu Creatorul creaturilor, atunci când, printr-o străpungere înfocată, omul depășeşte patimile, gândurile și [chiar] cele ale rugăciunii; pentru că este cu neputinţă pentru o minte împătimită să se unească cu Dumnezeu. Prin urmare, până ce mintea este în acest fel când se roagă, înseamnă că nici de milă nu s-a împărtășit, dar, pe cât poate să se retragă din gânduri și să se înalțe deasupra lor, tot pe atât se împărtășeşte și de tânguire, iar după măsura tânguirii se împărtășește în mod corespunzător și de mila mângăierii [lui Dumnezeu]. Iar dacă stăruie timp îndelungat în acestea cu smerenie, atunci această lucrare a harului preschimbă forma întregii părți pătimitoare a sufletului. (Sf Grigorie Palama)